N-am chef să justific titlul decât într-un singur aspect, cel care m-a determinat să scriu acest articol, deși acest aspect nu e întru totul justificator.
Se dă posibilitatea României de a participa la fondurile europene. Bani gârlă, pe care îi putem accesa, să construim, să ne schimbăm mentalitățile, să ne trăim viețile ceva mai bine. Și noi ce facem?
Proiecte! Toate bune și frumoase, până aici. Dar cum ducem la bun capăt aceste demersuri? Nu o dată mi s-a întâmplat să întâlnesc, în buza nopții, în birturi timișorene cu wireless, să întâlnesc prieteni, amici, cunoștințe cu un laptop în brațe (iertați-mi, vă rog, exprimarea, dacă vi se pare redundantă).
– Hei, salut, ce faci (faceți)?
– Salut, lucrăm!
– ?
– Tre’ să facem un proiect, mâine avem prezentare (cu variațiunea Mâine trebuie să-l trimitem la București).
– Și merge treaba?
– Merge, cum să nu meargă?
– Păi baftă!
Conversația se încheie cu un smile, iar eu îmi aleg o masă, cât mai departe de harnicii mei amici.
Ce tâlc văd eu la povestea asta? Mai ales când eu însumi m-am aflat în situația lor de câteva ori?
Ne place să lucrăm în locuri în care cei mai mulți pierd timpul, stau degeaba, se distrează. Abia atunci simțim că facem ceva important, că suntem parte din ceva ce contează. Mai puțin semnificativ e faptul că ne asumăm riscul ca acel proiect să nu ne iasă și să nu obținem respectiva finanțare. Finanțare după care alergăm mai mult cu mintea visând decât punându-ne serios pe treabă.
Și știți ce? Știți care-i faza faină? De cele mai multe ori reușim! Facem proiecte câștigătoare în birturi.
Un răspuns la “România e în birturi”
Vreau sa remarc o chestie tangentiala, si poate reusim sa descoperim si o explicatie logica pentru fenomenul observat de tine.
Ca programator, se considera ca ar trebui sa fiu capabil sa invat dupa Help, la o simpla apasare de F1, sau din zecile de tutoriale de pe net. Totusi mie-mi place sa stau cu manualul in fata, in biblioteca, intr-un loc unde pot sa ma concentrez fara sa fiu tentat sa dau drumul la muzica dupa jumatate de ora. Creierul meu, cand am un manual in brate, intra in starea de „copil” a eului, ca si cum manualul ar fi un loctiitor de profesor (parent ego state). Cand stau acasa, ar trebui sa raman intr-un adult ego state, care sa-mi permita sa ma concentrez chiar daca am la indemana chestii mai interesante de facut.
Chestia asta nu am vazut-o doar la mine. Multi colegi de prin liceu isi faceau temele in pauze, in ultimele momente, iar unii recunosteau fatis ca le este mai simplu sa lucreze „cand sunt pusi cu spatele la zid”. Se situau singuri in postura de a avea un imperativ de neamanat, pentru a putea intra intr-un ego state de adapted child. Parerea mea.
Cam asa si cu birtasii amintiti de tine. Daca ar lucra oriunde altundeva, ar trebui sa se comporte ca niste adulti responsabili. Asa, lucrand febril in ultimele momente, si intr-un bar, poate ca isi puneau in functiune latura de creative child a ego-ului. Zic si eu…
N.B. Daca nu stii care-i faza cu ego states, check this: http://en.wikipedia.org/wiki/Transactional_analysis#The_Ego-State_.28or_Parent-Adult-Child.2C_PAC.29_model