Sunt oameni care n-ar trebui să îmbătrânească. Ar trebui să rămână copii. Sau adolescenți. Ar trebui să rămână acolo, în punctul maxim al dezvoltării lor. La acea vârstă. Și tot acolo, în punctul maxim al dezvoltării lor, să și moară.
Din păcate, timpul trece peste ei fără oprire, zi de zi. Ajung până acolo, că trăiesc vieți anacronice. Și asta e rău. E atât de rău, că lumea în jurul lor nu se mai schimbă. Rămâne agățată la un nivel minim al existeței.
Acești oameni se opresc din e
voluție. Ei doar îmbătrânesc. Ei contrazic conceptul universal conform căruia te naști, evoluezi și mori. Nu, o nouă etapă – sterilă – sunt nevoiți să parcurgă acești oameni. Ei se nasc, evoluează, trăiesc o viață vegetativă, apoi mor.
Din punct de vedere social, acest fapt ar fi trecut cu vederea de planetă dacă – ciclic – nu s-ar ajunge la o masă critică, la o cantitate de oameni cu vieți anacronice. O cantitate dăunătoare mediului înconjurător.
Vă întrebați de ce 2% din populația lumii deține mai mult de jumătate din bogățile ei. De ce 2% din populația lumii se distinge de restul printr-o inteligență uriașă.
Vă întrebați de ce jumătate din populația lumii deține nu mai mult de 1% din bogățiile acestei lumi.
Inegalitate? Nu. Pur și simplu n aflăm într-un timp în care oamenii cu vieți anacronice sunt majoritari.
2 răspunsuri la “Vieți anacronice”
Ma crezi ca ma simt parte din categoria asta, a oamenilor care nu ar trebui sa imbatraneasca, ca sa nu devina anacronici. Trebuie sa ma crezi pentru ca vezi si tu cat de mult lupt cu mine sa ies din gaoace. Nu e lupta usoara, intrucat e impotriva mea, dar mai ales pentru ca e impotriva copilului din mine. Daca nu ma maturizez, risc sa devin o victima. Si lacrimi nu mai sunt pentru asemenea victime.
nu te cred